Istoria Jocului cu Nisip

Iulia Feordeanu

Ce este jocul cu nisip (pe scurt)?

Jocul cu nisip ia in calcul posibilitatile terapeutice limitate ale limbajului si ofera o metoda alternativa de expresie a continuturilor psihice si a experientei interioare. Este o metoda de psihoterapie in care, prin intermediul scenelor create in ladita cu nisip (ud sau uscat) cu ajutorul  figurinelor miniaturale, pot fi exprimate trairi profunde care nu pot fi constientizate si exteriorizate prin limbaj.

Aspectele profund perturbate, adesea aspectele mai primitive ale personalitatii pot fi exprimate in jocul cu nisip. Astfel, ele pot fi percepute si reorganizate in cursul procesului.

Asa cum o spune si numele sau, jocul este o caracteristica importanta in aceasta metoda. Permisiunea de a se juca este de baza in sandplay. De altfel, practicienii au observat ca terapia incepe cu adevarat atunci cand pacientul se abandoneaza jocului, capituleaza in fata jocului. Este un proces creativ foarte valoros, care antreneaza schimbari si restructurari interioare profunde.

Origini

Cel care a vorbit pentru prima data despre valoarea de mediator al conflictelor dintre copii sau dintre copii si membrii familiei a jocului cu miniaturi a fost scriitorul, teoreticianul si filozoful H.G. Wells, in cartea sa Floor Games – A Father’s Account of Play and it’s Legacy of Healing (Jocuri pe podea – experienta unui tata cu jocul si valoarea sa tamaduitoare), aparuta prima oara la Londra, in 1911. In aceasta carte, Wells descrie cum fiii sai isi rezolvau conflictele punand in scena jocuri cu diferite jucarii in miniatura, multe dintre ele fiind construite de / sau impreuna cu tatal lor. Metoda descrisa de aceasta carte putin cunoscuta a avut un impact profund asupra terapiei cu copii.

Margaret Lowenfeld, pediatru si psihiatru  britanic de origine poloneza, fondatoarea Institutului pentru Psihologia Copilului din Londra, este creditata ca fiind prima care a folosit in scop terapeutic metoda jocului cu miniaturi descrisa de Wells. Lowenfeld intelegea bine copiii si a realizat ca pentru a discuta cu copii despre suferintele lor, trebuie adoptata o metoda terapeutica non-verbala, in acelasi timp capabila sa exprime experienta interioara a copilului eliberata de orice interferenta din partea adultului.
Astfel, si-a amintit de cartea lui Wells si metoda descrisa de el. Aceasta metoda a impresionat-o atat de tare incat, in cabinetul sau privat, a amenajat o cutie cu tot felul de jucarii si materiale, pe care a numit-o cutia cu minuni (continea bete colorate, cutii de chibrituri, animale miniaturale, oameni, case si alte diferite elemente prezente in universul copiilor). In cabinet, avea de asemenea cutii cu nisip, deoarece lucra cu copii. Copiii au fost cei care au “inventat” ceea ce Lowenfeld va numi in 1929 “Tehnica Lumii “ (The World Technique), pentru ca ei se refereau la cutie ca fiind lumea  (the world) si apoi construiau  spontan scene folosind miniaturile in cutiile cu nisip (cutiile cu nisip erau folosite deja in lucrul cu copiii). Prima prezentare a acestei metode a avut loc la o conferinta la Paris in 1937. Jung a fost  si el prezent in auditoriu cand metoda a fost expusa.

Teoriile lui Lowenfeld despre aceasta metoda au evoluat direct din observatiile asupra felului in care se jucau copiii, punand accent pe unicitatea experientei individuale a vindecarii,  si intelegand ca procesul de vindecare nu se conformeaza teoriilor exterioare, ci rezulta dintr-un complex de imprejurari legate atat de mediul extern, cat si de cel intern.

Aceasta metoda de terapie non-verbala a evoluat ulterior in diferite forme, dar continua sa fie practicata ca atare si astazi.

Sandplay – metoda de terapie jungiana

Dora Maria Kalf este una dintre persoanele remarcabile care au dezvoltat tehnica folosirii miniaturilor in ceea ce a numit sandplay (tehnica jocului cu nisip).
Dora Kalf a fost vecina si prietena cu Ema si C.G. Jung, care au incurajat-o sa urmeze o cariera in psihologie. Kalf avea 45 de ani cand a inceput cursurile Institului C.G. Jung din Zurich. Jung a observat abilitatile sale in lucrul cu copiii si a incurajat-o sa aprofundeze acest domeniu inca neexplorat din psihologia jungiana.
In 1954, Kalf a asistat la o prezentare a Tehnicii Lumii sustinuta de Dr. Margaret Lowenfeld in cadrul unui congres la Zurich. Impresionata de modul profund in care Lowenfeld intelegea felul de a se exprima al copiilor, Kalf a urmat timp de un an cursuri cu aceasta la Institutul pentru Psihologia Copilului din Londra, unde a avut ocazia sa studieze si cu D. W. Winnicott si sa schimbe informatii profesionale cu analistul M. Fordham.

In experienta sa cu aceasta tehnica a remarcat faptul ca creatiile in nisip ale copiilor corespund proceselor interne de individuare descrise de Jung. Ea a observat ca, prin mentinerea treaza a constiintei terapeutului si retinerea de la orice interpretari teoretice, poate avea loc un intreg proces psihic de restructurare. A mai observat ca de-a lungul unei serii de imagini sandplay procesele de individuare apar simbolic in contextul acestui “joc” care este perfect pentru copii. Kalf i-a impartasit aceste observatii lui Lowenfeld si amandoua au cazut de acord asupra diferentelor dintre modurile lor de abordare a acestei tehnici. Ambele au consfintit ca cele doua metode sa fie diferentiate intre ele si sa poarte nume diferite. Astfel, metoda propusa de Kalf a primit numele Sandplay, iar cea a lui Lowenfeld s-a numit in continuare Wold Technique. Dora Kalf si-a prezentat prima oara metoda in mod public la o conferinta a analistilor jungieni care a avut loc in California in 1962.

Un aspect important in dezvoltarea acestei metode a fost intalnirea Dorei Kalf cu maestrii spirituali din Est, printre care si Dalai Lama. Acestia au confirmat ca nivelurile profunde arhetipale ale psihicului care transcend toate granitele culturale pot fi atinse in sandplay. Ea  a regretat ca nu a avut ocazia sa studieze in mod formal meditatia Zen, dar, mai tarziu, a fost incantata sa afle din discutii cu anumiti maestri, ca spiritul Zen este implicit metodei sandplay. Acesta nu se refera la aspectele exterioare formale ale tehnicii, ci la accentul pus pe crearea unui spatiu care sa trezeasca si sa sustina potentialul de auto-vindecare al clientilor.

Cu timpul, metoda sandplay a devenit din ce in ce mai cunoscuta, si Dora Kalf a devenit unul dintre membrii fondatorii ai Societatii Internationale pentru Terapie Sandplay (ISST), in 1985.

Datorita faptului ca este o metoda predominant non-verbala, sandplay a avut un mare succes in Japonia, unde este cunoscut ca “hakoniwa therapy”. Numele i-a fost dat dupa traditia japoneza de a crea gradini artistice miniaturale, hakoniwa.
O diferenta majora intre sandplay si alte utilizari ale jocului cu miniaturi (denumit generic sand tray) este lipsa interpretarilor de orice natura ale scenelor. Scopul sandplay este de a folosi creativitatea din joc in scopul restructurarilor la nivel inconstient si al vindecarii. Nici terapeutul, nici pacientul nu dau interpretari stricte ale continuturilor simbolice ce apar in joc. Capacitatea de a contine scena simbolica din ladita cu nisip este o caracteristica importanta, care ajuta ca procesul de autovindecare sa aiba loc, chiar si atunci cand materialul revelat  este prea intens sau prea dureros pentru a fi discutat.
Alte dezvoltari ulterioare ale Tehnicii Lumii
 
Numerosi clinicieni au fost atrasi de tehnica lui Lowenfeld si au dezvoltat-o potrivit nevoilor si particularitatilor lor. Numele sub care a fost folosita a variat, insa, in cazul in care nu a existat o denumire stricta, s-a folosit termenul de sand tray, pentru a diferentia modul in care este folosita metoda de sandplay-ul specific analizei jungiene.

Goesta Harding, clinician suedez, a dezvoltat pornind de la metoda lui Lowenfeld ceea ce a numit metoda Erica, folosita ca instrument de diagnostic si pentru aplicatii practice.

Charlotte Buhler, cunoscuta cercetatoare a dezvoltarii copilului la Universitatea din Viena, a adaptat Tehnica Lumii pentru nevoile sale de cercetare. Atrasa de faptul ca World Technique poate exprima ceea ce este in mintea copilului, Charlotte Buhler a incercat sa standardizeze tehnica pentru a o folosi ca test in studierea proceselor cognitive si de dezvoltare ale copiilor. Ea si-a numit instrumentul “testul lumii” (wold test). Acesta este un instrument de diagnostic care foloseste intre 160 si 300 de miniaturi pe o masa, nu in ladita cu nisip, si este evaluat printr-o scala standardizata care doreste sa diferentieze “lumile” patologice de cele non-patologice. Lowenfeld a considerat ca acest instrument are scopuri opuse fata de tehnica sa.

Fara sa fie la curent cu metoda lui Lowenfeld, Eric Erikson a dezvoltat incepand cu 1937 testul “Dramatic Production”, concomitent cu World Test. Desi nu cunostea World Test, Erikson utiliza miniaturi intr-un spatiu delimitat pentru a intelege mai bine comportamentul uman.  El le cerea subiectilor sa alcatuiasca o scena cu miniaturi pe o masa si, pe baza acestei productii, putea observa care dintre ele reprezinta sau vorbesc despre traume din copilarie, apoi a concluzionat ca ceea ce reprezentau productiile testului sau erau continuari prin joc activ si repetitiv ale momentului in care subiectii fusesera blocati in incercarile lor din copilarie de a depasi anumite traume. El a mai condus si un studiu longitudinal de 20 de ani folosind aceeasi metoda a scenelor cu miniaturi, in care a observat, de asemenea, teme ale traumelor din copilarie, pe langa scene de conflict in familie, teme legate de boli somatice sau conflicte psihosexuale.

Clinicienii austrieci Hedda Bolgar si Lisolette Fischer au adaptat metoda lui Lowenfeld pentru a construi un instrument proiectiv non-verbal care sa le asiste in diagnoza clinica. Ele au dezvoltat astfel testul “mica lume” (the Little World Test) la mijlocul anilor ’30. Acesta consta din 232 miniaturi stilizate, colorate, din lemn sau metal, pe o suprafata octogonala. Testul este evaluat pe baza de scoruri in sase categorii: alegere, cantitate, forma, continut, comportament si verbalizare si este folosit pentru diferentierea profilurilor clinice de cele “normale”.

Psihologul scotian Laura Ruth Boyer a studiat intensiv Tehnica Lumii cu suportul lui Margeret Lowenfeld, intr-o cercetare comprehensiva despre istoria si utilitatea acestei metode. Ea a adaugat metodei categorii de evaluare pe baza scorurilor, pentru ca “lumile” sa fie mai bine analizate si a gasit un set de norme de dezvoltare pentru copii si adulti, atat din populatia clinica, cat si din populatia non-clinica.

Alta adaptare a Tehnicii Lumii pentru scopuri diagnostice apartine lui L.K.J. Kamp de la Universitatea din Utrecht, Olanda. El a folosit Tehnica Lumii pentru a formula o scala de dezvoltare in anii 1940. Impreuna cu E.S. Kessler de la Universitatea Georgetown, Kamp a utilizat aceste scale pentru a determina anumite norme de dezvoltare indicate in productiile testului.

Educatorul olandez P.C. Ojeman, pornind de la studiile lui Kamp si ale altui educator, Maria J. Krabbe, a dezvoltat Wereldspel (“Jocul Lumii”), un test care propune constructia unui sat pe o masa pentru diagnoza a ceea ce a numit gandire imaginativa ca si stil de invatare, pentru a detecta dificultatile de invatare la copii scolari. 

Dupa cum am vazut, jocul cu miniaturi in ladita cu nisip sau in alt spatiu definit este utilizat de catre psihologi din diferite domenii in multiple scopuri terapeutice sau diagnostice. Folosit ca test proiectiv, test de dezvoltare, instrument de expresie non-verbala a trairilor sau ca metoda jungiana de terapie, jocul cu miniaturi isi dezvaluie potentialul aproape nelimitat.
Desi este o tehnica generoasa prin multitudinea de optiuni de utilizare pe care le ofera, jocul cu miniaturi, in orice sens este folosit, necesita o pregatire speciala si poate fi folosit numai de catre psihologi calificati sa utilizeze metoda respectiva.
Bibliografie:

Kay Bradway si Barbara McCord – Sandplay – Silent Workshop of the Psyche, Brunner-Routledge 1999

Dora Kalf - Sandplay  A Psychoterapeutic Approach to the Psyche, Temenoss Press 2003

Barbara Turner - The Handbook of Sandplay Therapy, Temenoss Press 2005

H. G. Wells - Floor Games – A Father’s Account of Play and it’s Legacy of Healing, Temenoss Press 2004

inapoi